vineri, 21 septembrie 2007
Dialog cu Patriarhul BOR - Daniel
Înalt Prea Sfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, este noul Patriarh ales al Bisericii Ortodoxe Române, după alegerea sa din 12 septembrie de către Colegiul Electoral Bisericesc. Personalitatea şi activitatea Înalt Prea Sfinţitului Daniel ca Mitropolit au fost intens mediatizate, mai ales în perioada dinaintea alegerilor pentru funcţia de Patriarh. În primul interviu acordat postului naţional de radio, cel de-al şaselea Patriarh al României vorbeşte despre cea mai mare provocare a Bisericii din zilele noastre, despre relaţia celei mai credibile instituţii a ţării cu lumea politică şi explică de ce şi când este important ecumenismul.
- Înalt Prea Sfinţia Voastrã, în primul rând, felicitări pentru încrederea de care v-aţi bucurat în Colegiul Electoral Bisericesc, că aţi fost ales Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Dumnezeu să vă ajute în slujirea pe care o veţi face din cea mai înaltă funcţie de slujire în Biserică!
Mulţumim pentru felicitare şi, desigur, considerăm că Dumnezeu ne-a chemat la această slujire, care este o slujire foarte grea. În acelaşi timp, ea este necesară Bisericii, ca împreună cu Sfântul Sinod şi cu tot clerul dinţară să slujim Biserica pe calea mântuirii, întrucât cea dintâi chemare a tuturor oamenilor este aceea de a ne pregăti în lumea aceasta pentru viaţa veşnică, de a căuta mântuirea.
- Înalt Prea Sfinţia Voastră, care credeţi că este provocarea majoră pe care o are de înfruntat Biserica în aceste vremuri?
Cred că cea dintâi şi cea mai mare provocare este secularizarea, mai precis trăirea vieţii personale şi a societăţii ca şi când Dumnezeu nu ar exista. Cu alte cuvinte, este vorba de o societate care se construieşte din ce în ce mai mult fără referinţă la Dumnezeu, fără referinţă la valorile religioase. Din acest punct de vedere, cu cât secularizarea se intensifică mai mult, Biserica trebuie să rămână fidelă, credincioasă lui Hristos şi să intensifice viaţa ei spirituală. În polarizarea aceasta, secularizare - sfinţenie, noi trebuie să luptăm cât putem să menţinem vocaţia principală a omului, şi anume aceea de a dezvolta viaţa în relaţie cu Dumnezeu. Dacă uităm de Dumnezeu, atunci şi demnitatea umană sau valoarea umană eternă se pierde. Deci, secularizarea este o problemă, nicidecum o soluţie. Ea nu este soluţia, pentru că ea limitează existenţa omului la biologic şi la teluric. Cu alte cuvinte, limitează existenţa omului la ceea ce este pământesc. Or, vocaţia principală a omului este aceea de a purta în el dorul veşniciei, dorul de iubire veşnică, dorinţa de viaţă veşnică. Iar acestea le dă credinţa, ca legătură vie cu Dumnezeu cel veşnic şi netrecător. - Cum poate Biserica să oprească această tendinţă din ce în ce mai crescândă - în vestul Europei este mai accentuată, dar se vede că şi la noi începe să se accentueze această tendinţă - a îndepărtării omului de cele spirituale, de Dumnezeu? Prin ce modalităţi Biserica ar putea să contracareze ...
Noi, în primul rând, trebuie să urmăm tradiţia Sfinţilor Părinţi, pentru că aceste valuri de secularizare, cum spuneam, nu sunt o soluţie în sine, şi foarte adesea societatea, ajungând la unele extreme în ceea ce priveşte uitarea de Dumnezeu, în baza pedagogiei divine în istorie, va căuta din nou religia. Secularizarea este un vid spiritual. Nu se poate zidi ceva pe un vid spiritual. Ca atare, noi trebuie să rămânem credincioşi, fideli lui Hristos, chiar dacă suntem mai puţini, ca din aceşti puţini Dumnezeu după aceea poate să reînnoiască societatea. De pildă, comunismul în România se credea la un moment dat atotputernic şi etern, iar istoria a făcut în aşa fel încât comunismul a pierdut această poziţie dominantă la noi, iar cei care au fost umiliţi, care au fost marginalizaţi, creştinii, au primit de la Dumnezeu chemarea ca să reapară, să fie Biserica din nou în atenţia societăţii. Tot aşa, credem că şi secularizarea europeană şi nord-americană va dura o anumită perioadă, dar, prin contrast, omul îl va căuta pe Dumnezeu. Apoi, mai avem şi provocarea altor religii. De pildă, în Franţa secularizată, Biserica a fost marginalizată, a devenit mai timidă, dar a venit islamul, care afirmă foarte puternic credinţa în Dumnezeu, iar societatea secularizată se confruntă acum cu o prezenţă a religiosului într-un mod neaşteptat şi chiar greu de gestionat. Deci, Dumnezeu lucrează în istorie în mod surprinzător. În nici un caz nu considerăm că secularizarea de tip occidental este eternă. Deja, în mijlocul secularizării există şi manifestări de redescoperire a credinţei, însă nu credinţă pur formală, ci una existenţială, trăită. Avem nevoie de o credinţă mărturisită, de o credinţă angajată, nu doar una nominală. De aici importanţa misiunii Bisericii. În primul rând, să nu cedăm, iar în al doilea rând să aprofundăm adevărurile de credinţă, ca să fim motivaţi puternic în credinţa noastră.
- Înalt Prea Sfinţia Voastră, după 1989 Biserica Ortodoxă a avut o activitate social-filantropică din ce în ce mai intensă. S-au înfiinţat aşezăminte sociale în toate eparhiile, inclusiv laIaşi
Nu are forţa materială necesară, dar totdeauna noi contăm, în primul rând, pe forţa spirituală. Dacă există o forţă spirituală, o convingere că Liturghia se întregeşte cu filantropia, iar filantropia trebuie să aibă ca bază Liturghia vom găsi şi mijloace materiale. Se vede aceasta atunci când preotul în parohie vrea să facă ceva în favoarea săracilor, în favoarea celor singuri, în favoarea celor bolnavi. Dumnezeu îl ajută şi el găseşte câte un sponsor, mai cooperează cu autorităţile locale… Important este să avem multă dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, iar cele materiale se adaugă. Niciodată noi, românii, n-am avut un surplus material, de aici şi expresia 'a dăruit din puţinul lui pentru Biserică” sau 'din puţinul lui a ajutat pe alţii mai săraci'. Aşadar, în primul rând contează forţa spirituală, iar apoi se găsesc şi cele materiale.
- Tot după 1989, am observat o tendinţă a lumii politice de a folosi Biserica, uneori, pentru imagine, de a o instrumentaliza, să spunem, electoral. Biserica este recunoscută ca fiind instituţia cea mai credibilă în rândul românilor. Cum veţi aborda, din treapta de Patriarh, relaţia cu politica?
Noi, în general, nu afirmăm o opinie personală în privinţa relaţiilor Stat-Biserică, ci împreună cu Sfântul Sinod. Iar, atitudinea Bisericii valabilă şi acum, ca principiu, este aceasta: păstrăm autonomia Bisericii faţă de Stat, însă această autonomie nu trebuie să fie nici concurenţă cu Statul şi nici o izolare completă de el. Avem deja înscris principiul acesta şi în noua Lege a Cultelor: cultele sunt autonome faţă de Stat, dar în acelaşi timp cooperează cu Statul pentru binele comun. Deci, noi nu suntem Biserică de Stat şi nu depindem de Stat în sensul unei subordonări, însă deoarece majoritatea populaţiei ţării aparţine Bisericii Ortodoxe Române, nici nu putem să ne considerăm stat în stat, nici să evităm o cooperare cu Statul. Uneori se încearcă în campanii electorale, poate, folosirea imaginii Bisericii, dar noi, ca Biserică, nu avem preferinţă pentru un singur partid. Să nu uităm că în toate partidele politice există membri ai Bisericii Ortodoxe Române, ca atare relaţia noastră cu aceşti membri este mai mult de ordin spiritual. Aceştia sunt fraţii noştri întru credinţă sau fiii duhovniceşti ai Bisericii şi, în consecinţă, Biserica doreşte să cultive conştiinţa creştină, inclusiv a oamenilor politici. Cu alte cuvinte, un om politic trebuie să fie creştin nu doar o dată la patru ani, ci tot timpul. Cred că noi nu putem considera politica doar ca ceva opus Bisericii, ci contează foarte mult şi ce fel de activitate pastorală, de conştientizare creştină desfăşoară Biserica în raport cu oamenii politici. Acei oameni politici care vin mai des la Biserică, cunosc mai bine nevoile Bisericii, dintre oamenii politici, şi o ajută mai mult. Deci, nu trebuie să aşteptămcampania electorală ca oamenii politici să ajute Biserica, ci trebuie şi noi să-i informăm permanent care sunt problemele şi care sunt activităţile Bisericii, ca această cooperare să nu pară doar una de conjunctură.
- Credeţi, aşadar, că e de ajuns reprezentarea intereselor Bisericii în forurile care iau hotărâri în Stat prin membrii laici, sau prin membrii politicieni, nu printr-un membru de drept într-un parlament, să spunem? Credeţi necesară această formulă de participare la decizie?
Experienţa din trecut cu membrii de drept în Senat nu a fost întotdeauna benefică. Un ierarh care stă prea mult în Parlament nu se poate ocupa de eparhia sa. Totuşi, este bine ca atunci când unele legi se referă direct sau indirect la viaţa Bisericii, aceasta să fie consultată ca să-şi spună punctul de vedere.
- Înalt Prea Sfinţia Voastră, în interiorul Bisericii, o ştim cu toţii, există un curent aşa-zis „antiecumenist”, o temere a unor monahi şi credincioşi că deschiderea ecumenică ar putea conduce la pierderea credinţei ortodoxe. Aţi fost catalogat deseori ca şi ecumenist, uneori cu o nuanţă peiorativă. Cum vă autodefiniţi în această privinţă?
Eu mă autodefinesc ca un ortodox realist, nu ecumenist. Şi anume, într-o lume pluralistă din punct de vedere confesional, religios, nu putem să promovăm Ortodoxia prin izolare, ci prin dialog, prin cooperare. Avem milioane de români ortodocşi în afara graniţelor ţării, în ţări majoritar catolice sau protestante. Ca atare, este inevitabil contactul şi dialogul. Iar, din perspectiva angajării noastre în mişcarea ecumenică, Biserica Ortodoxă Română nu este singură. În această privinţă au fost multe hotărâri panortodoxe care recomandau dialogul şi cooperarea. Astfel, chiar dacă Biserica Rusă şi Biserica Greacă uneori par a fi mai reticente, sunt şi ele angajate în mod oficial în dialogurile ecumenice internaţionale, împreună cu Patriarhia Ecumenică. Important este nu faptul de a fi ecumenic sau deschis, ci în ce măsură folosim dialogul şi cooperarea pentru a pune în evidenţă valorile Ortodoxiei. Dacă noi folosim ecumenismul ca o şansă de a face cunoscută Ortodoxia, este benefic. Dacă ne pierdem însă identitatea, dacă ne dizolvăm atunci când dialogăm, desigur că acesta poate fi un pericol. De aceea, un ecumenism autentic în favoarea ortodocşilor poate să-l facă numai acela care e bine pregătit, care cunoaşte valorile perene ale Ortodoxiei şi, în acelaşi timp, cunoaşte şi care sunt punctele comune sau punctele divergente cu alte confesiuni. Astăzi, în faţa societăţii secularizate, creştinii nu au credibilitate când se ceartă între ei. Ei au mai multă credibilitate în faţa lumii secularizate când dialoghează şi când cooperează unii cu alţii, cooperează în domeniul social, în faţa suferinţei, în faţa sărăciei. Aşadar, trebuie să vedem această deschidere ecumenică a românilor nu ca pe o simplă modă, ci ca pe un mod de a convieţui civilizat, ca pe un efort de a trece de la ceartă la dialog şi de la confruntare la cooperare. Când relativizăm credinţa şi morala creştină, atunci ecumenismul nu este în favoarea noastră. Dar, când afirmăm valorile profunde ale Ortodoxiei, atunci credem că trebuie s-o facem prin dialog, nu prin ceartă sau prin agresivitate. O Ortodoxie agresivă nu este atrăgătoare pentru nimeni. Nici una laxă, care s-ar dizolva într-un dialog superficial, fără discernământ critic.
- Credeţi că Ortodoxia, Bisericile Ortodoxe naţionale sunt destul de unite în mesajul lor pe care-l au de transmis în acest dialog cu celelalte confesiuni? Cum credeţi că se poate întări unitatea Ortodoxiei?
Avem nevoie de întruniri periodice, cu regularitate, între Bisericile Ortodoxe autocefale, şi acest lucru l-am spus de faţă cu Sfântul Sinod şi în numele Sfântului Sinod, cu doi ani în urmă (n.r.: 2005), în prezenţa Patriarhului Ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, care a apreciat foarte mult această propunere. Însă, deocamdată e greu de realizat o regularitate a întrunirilor panortodoxe. De ce sfintele canoane cer ca episcopii dintr-oţară , dintr-o Biserică locală, să se întrunească cel puţin de două ori pe an, primăvara şi toamna? Pentru că sinodalitatea presupune şi întruniri periodice. Dar la nivel panortodox, adică universal, noi nu mai avem această practică a întâlnirilor periodice, cel puţin la trei ani o dată. Cred că Bisericile Ortodoxe naţionale au o valoare deosebită, pentru că se identifică, în general, cu misiunea la un popor care a fost creştinat. Totuşi, să nu uităm că în Crez noi mărturisim Biserica „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”. Noi nu credem într-o Biserică autocefală, ci în Biserica sobornicească, adică Ortodoxia în ansamblul ei. Iar, din acest punct de vedere e foarte necesar nu doar dialogul nostru cu alte confesiuni, ci, în primul rând, un dialog mai intens şi o cooperare mai strânsă între Bisericile Ortodoxe surori.
- Înalt Prea Sfinţia Voastrã, în primul rând, felicitări pentru încrederea de care v-aţi bucurat în Colegiul Electoral Bisericesc, că aţi fost ales Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Dumnezeu să vă ajute în slujirea pe care o veţi face din cea mai înaltă funcţie de slujire în Biserică!
Mulţumim pentru felicitare şi, desigur, considerăm că Dumnezeu ne-a chemat la această slujire, care este o slujire foarte grea. În acelaşi timp, ea este necesară Bisericii, ca împreună cu Sfântul Sinod şi cu tot clerul din
- Înalt Prea Sfinţia Voastră, care credeţi că este provocarea majoră pe care o are de înfruntat Biserica în aceste vremuri?
Cred că cea dintâi şi cea mai mare provocare este secularizarea, mai precis trăirea vieţii personale şi a societăţii ca şi când Dumnezeu nu ar exista. Cu alte cuvinte, este vorba de o societate care se construieşte din ce în ce mai mult fără referinţă la Dumnezeu, fără referinţă la valorile religioase. Din acest punct de vedere, cu cât secularizarea se intensifică mai mult, Biserica trebuie să rămână fidelă, credincioasă lui Hristos şi să intensifice viaţa ei spirituală. În polarizarea aceasta, secularizare - sfinţenie, noi trebuie să luptăm cât putem să menţinem vocaţia principală a omului, şi anume aceea de a dezvolta viaţa în relaţie cu Dumnezeu. Dacă uităm de Dumnezeu, atunci şi demnitatea umană sau valoarea umană eternă se pierde. Deci, secularizarea este o problemă, nicidecum o soluţie. Ea nu este soluţia, pentru că ea limitează existenţa omului la biologic şi la teluric. Cu alte cuvinte, limitează existenţa omului la ceea ce este pământesc. Or, vocaţia principală a omului este aceea de a purta în el dorul veşniciei, dorul de iubire veşnică, dorinţa de viaţă veşnică. Iar acestea le dă credinţa, ca legătură vie cu Dumnezeu cel veşnic şi netrecător. - Cum poate Biserica să oprească această tendinţă din ce în ce mai crescândă - în vestul Europei este mai accentuată, dar se vede că şi la noi începe să se accentueze această tendinţă - a îndepărtării omului de cele spirituale, de Dumnezeu? Prin ce modalităţi Biserica ar putea să contracareze ...
Noi, în primul rând, trebuie să urmăm tradiţia Sfinţilor Părinţi, pentru că aceste valuri de secularizare, cum spuneam, nu sunt o soluţie în sine, şi foarte adesea societatea, ajungând la unele extreme în ceea ce priveşte uitarea de Dumnezeu, în baza pedagogiei divine în istorie, va căuta din nou religia. Secularizarea este un vid spiritual. Nu se poate zidi ceva pe un vid spiritual. Ca atare, noi trebuie să rămânem credincioşi, fideli lui Hristos, chiar dacă suntem mai puţini, ca din aceşti puţini Dumnezeu după aceea poate să reînnoiască societatea. De pildă, comunismul în România se credea la un moment dat atotputernic şi etern, iar istoria a făcut în aşa fel încât comunismul a pierdut această poziţie dominantă la noi, iar cei care au fost umiliţi, care au fost marginalizaţi, creştinii, au primit de la Dumnezeu chemarea ca să reapară, să fie Biserica din nou în atenţia societăţii. Tot aşa, credem că şi secularizarea europeană şi nord-americană va dura o anumită perioadă, dar, prin contrast, omul îl va căuta pe Dumnezeu. Apoi, mai avem şi provocarea altor religii. De pildă, în Franţa secularizată, Biserica a fost marginalizată, a devenit mai timidă, dar a venit islamul, care afirmă foarte puternic credinţa în Dumnezeu, iar societatea secularizată se confruntă acum cu o prezenţă a religiosului într-un mod neaşteptat şi chiar greu de gestionat. Deci, Dumnezeu lucrează în istorie în mod surprinzător. În nici un caz nu considerăm că secularizarea de tip occidental este eternă. Deja, în mijlocul secularizării există şi manifestări de redescoperire a credinţei, însă nu credinţă pur formală, ci una existenţială, trăită. Avem nevoie de o credinţă mărturisită, de o credinţă angajată, nu doar una nominală. De aici importanţa misiunii Bisericii. În primul rând, să nu cedăm, iar în al doilea rând să aprofundăm adevărurile de credinţă, ca să fim motivaţi puternic în credinţa noastră.
- Înalt Prea Sfinţia Voastră, după 1989 Biserica Ortodoxă a avut o activitate social-filantropică din ce în ce mai intensă. S-au înfiinţat aşezăminte sociale în toate eparhiile, inclusiv la
Nu are forţa materială necesară, dar totdeauna noi contăm, în primul rând, pe forţa spirituală. Dacă există o forţă spirituală, o convingere că Liturghia se întregeşte cu filantropia, iar filantropia trebuie să aibă ca bază Liturghia vom găsi şi mijloace materiale. Se vede aceasta atunci când preotul în parohie vrea să facă ceva în favoarea săracilor, în favoarea celor singuri, în favoarea celor bolnavi. Dumnezeu îl ajută şi el găseşte câte un sponsor, mai cooperează cu autorităţile locale… Important este să avem multă dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, iar cele materiale se adaugă. Niciodată noi, românii, n-am avut un surplus material, de aici şi expresia 'a dăruit din puţinul lui pentru Biserică” sau 'din puţinul lui a ajutat pe alţii mai săraci'. Aşadar, în primul rând contează forţa spirituală, iar apoi se găsesc şi cele materiale.
- Tot după 1989, am observat o tendinţă a lumii politice de a folosi Biserica, uneori, pentru imagine, de a o instrumentaliza, să spunem, electoral. Biserica este recunoscută ca fiind instituţia cea mai credibilă în rândul românilor. Cum veţi aborda, din treapta de Patriarh, relaţia cu politica?
Noi, în general, nu afirmăm o opinie personală în privinţa relaţiilor Stat-Biserică, ci împreună cu Sfântul Sinod. Iar, atitudinea Bisericii valabilă şi acum, ca principiu, este aceasta: păstrăm autonomia Bisericii faţă de Stat, însă această autonomie nu trebuie să fie nici concurenţă cu Statul şi nici o izolare completă de el. Avem deja înscris principiul acesta şi în noua Lege a Cultelor: cultele sunt autonome faţă de Stat, dar în acelaşi timp cooperează cu Statul pentru binele comun. Deci, noi nu suntem Biserică de Stat şi nu depindem de Stat în sensul unei subordonări, însă deoarece majoritatea populaţiei ţării aparţine Bisericii Ortodoxe Române, nici nu putem să ne considerăm stat în stat, nici să evităm o cooperare cu Statul. Uneori se încearcă în campanii electorale, poate, folosirea imaginii Bisericii, dar noi, ca Biserică, nu avem preferinţă pentru un singur partid. Să nu uităm că în toate partidele politice există membri ai Bisericii Ortodoxe Române, ca atare relaţia noastră cu aceşti membri este mai mult de ordin spiritual. Aceştia sunt fraţii noştri întru credinţă sau fiii duhovniceşti ai Bisericii şi, în consecinţă, Biserica doreşte să cultive conştiinţa creştină, inclusiv a oamenilor politici. Cu alte cuvinte, un om politic trebuie să fie creştin nu doar o dată la patru ani, ci tot timpul. Cred că noi nu putem considera politica doar ca ceva opus Bisericii, ci contează foarte mult şi ce fel de activitate pastorală, de conştientizare creştină desfăşoară Biserica în raport cu oamenii politici. Acei oameni politici care vin mai des la Biserică, cunosc mai bine nevoile Bisericii, dintre oamenii politici, şi o ajută mai mult. Deci, nu trebuie să aşteptăm
- Credeţi, aşadar, că e de ajuns reprezentarea intereselor Bisericii în forurile care iau hotărâri în Stat prin membrii laici, sau prin membrii politicieni, nu printr-un membru de drept într-un parlament, să spunem? Credeţi necesară această formulă de participare la decizie?
Experienţa din trecut cu membrii de drept în Senat nu a fost întotdeauna benefică. Un ierarh care stă prea mult în Parlament nu se poate ocupa de eparhia sa. Totuşi, este bine ca atunci când unele legi se referă direct sau indirect la viaţa Bisericii, aceasta să fie consultată ca să-şi spună punctul de vedere.
- Înalt Prea Sfinţia Voastră, în interiorul Bisericii, o ştim cu toţii, există un curent aşa-zis „antiecumenist”, o temere a unor monahi şi credincioşi că deschiderea ecumenică ar putea conduce la pierderea credinţei ortodoxe. Aţi fost catalogat deseori ca şi ecumenist, uneori cu o nuanţă peiorativă. Cum vă autodefiniţi în această privinţă?
Eu mă autodefinesc ca un ortodox realist, nu ecumenist. Şi anume, într-o lume pluralistă din punct de vedere confesional, religios, nu putem să promovăm Ortodoxia prin izolare, ci prin dialog, prin cooperare. Avem milioane de români ortodocşi în afara graniţelor ţării, în ţări majoritar catolice sau protestante. Ca atare, este inevitabil contactul şi dialogul. Iar, din perspectiva angajării noastre în mişcarea ecumenică, Biserica Ortodoxă Română nu este singură. În această privinţă au fost multe hotărâri panortodoxe care recomandau dialogul şi cooperarea. Astfel, chiar dacă Biserica Rusă şi Biserica Greacă uneori par a fi mai reticente, sunt şi ele angajate în mod oficial în dialogurile ecumenice internaţionale, împreună cu Patriarhia Ecumenică. Important este nu faptul de a fi ecumenic sau deschis, ci în ce măsură folosim dialogul şi cooperarea pentru a pune în evidenţă valorile Ortodoxiei. Dacă noi folosim ecumenismul ca o şansă de a face cunoscută Ortodoxia, este benefic. Dacă ne pierdem însă identitatea, dacă ne dizolvăm atunci când dialogăm, desigur că acesta poate fi un pericol. De aceea, un ecumenism autentic în favoarea ortodocşilor poate să-l facă numai acela care e bine pregătit, care cunoaşte valorile perene ale Ortodoxiei şi, în acelaşi timp, cunoaşte şi care sunt punctele comune sau punctele divergente cu alte confesiuni. Astăzi, în faţa societăţii secularizate, creştinii nu au credibilitate când se ceartă între ei. Ei au mai multă credibilitate în faţa lumii secularizate când dialoghează şi când cooperează unii cu alţii, cooperează în domeniul social, în faţa suferinţei, în faţa sărăciei. Aşadar, trebuie să vedem această deschidere ecumenică a românilor nu ca pe o simplă modă, ci ca pe un mod de a convieţui civilizat, ca pe un efort de a trece de la ceartă la dialog şi de la confruntare la cooperare. Când relativizăm credinţa şi morala creştină, atunci ecumenismul nu este în favoarea noastră. Dar, când afirmăm valorile profunde ale Ortodoxiei, atunci credem că trebuie s-o facem prin dialog, nu prin ceartă sau prin agresivitate. O Ortodoxie agresivă nu este atrăgătoare pentru nimeni. Nici una laxă, care s-ar dizolva într-un dialog superficial, fără discernământ critic.
- Credeţi că Ortodoxia, Bisericile Ortodoxe naţionale sunt destul de unite în mesajul lor pe care-l au de transmis în acest dialog cu celelalte confesiuni? Cum credeţi că se poate întări unitatea Ortodoxiei?
Avem nevoie de întruniri periodice, cu regularitate, între Bisericile Ortodoxe autocefale, şi acest lucru l-am spus de faţă cu Sfântul Sinod şi în numele Sfântului Sinod, cu doi ani în urmă (n.r.: 2005), în prezenţa Patriarhului Ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, care a apreciat foarte mult această propunere. Însă, deocamdată e greu de realizat o regularitate a întrunirilor panortodoxe. De ce sfintele canoane cer ca episcopii dintr-o
(Interviu acordat de către Î.P.S Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi Patriarhul ales al Bisericii Ortodoxe Române, domnului Remus Rădulescu pentru Radio România Actualităţi, în data de 13 septembrie 2007).
sâmbătă, 11 august 2007
О силах тьмы - падших ангелах.
По преданию Сатана или Сатанаил (или Люцифер, Вельзеевул, Денница и пр.) был самым приближённым, самым любимым ангелом Божьим. Осыпанный Божественной благодатью, существующий в огненноподобной славе Господа нашего, наделённый богатыми дарованиями и силой, прельстился дьявол своими ограниченными совершенствами предался кичению и возгордился против своего Творца. А за ним последовали многие другие ангелы и оставили Бога. Гордость говорит писание, была причиною падения многих ангелов. Но оставить Бога - значит лишиться жизни и предаться смерти. Ангелы первые оставили Господа, и Господь правосудный также оставил их, предоставив самим себе. Что же произошло из этого? Верные ангелы, укрепляемые благодатию и торжествуя своим смирением, отделились от них и отвергли их с ужасом; мятежники сделались из Ангелов света Ангелами тьмы. Облечённые недавно в сияние и славу, учинились предметом отвращения и ужаса для всего неба и даже для самих себя; те, которые воспевали Всевышняго, стали произносить своими устами хулу и проклятия. Гонимые дуновением правосудия Божия и терзаемые своею яростью, они, с быстротой молнии, ниспали в адскую бездну, подобно звёздам, отторженным от небесного свода и падающим в беспредельное пространство вселенной.
Число падших ангелов весьма велико. Сии несчастные ангелы через свой грех не лишились естественных даров, которыми Творец наделил их при создании. Они лишились блаженства и святости, но сохранили разумение весьма великое и проницательное, хотя сии способности, оставшиеся у них, послужили им наказанием. По сей-то причине Царь Давид, как объясняет святой Августин, называет их сильными. Сам Спаситель, говоря о сатане, главе духов падших, называет его князем мира сего (Иоанн, 12,31), и апостол Павел, объясняя слово Божественного учителя, именует сатану князем власти воздушныя (Ефесю., 11,2). Этот же апостол различает между ними: Начала, Власти, Миродержителей тьмы века сего (Кол., 2, 15; Еф., 6, 12). Из этого можно заключить, что отпадшие Ангелы сохранили отличия, установленные в иерархическом порядке небесных воинств, и принуждены были покориться сатане, сильнейшему и злобнейшему всех их. Но какая эта покорность в жилище вечного беспорядка, ненависти и злобы у этих духов, уста которых непрестанно изрыгают хулу и проклятия! Десница Божия низвергла их в адскую бездну; но они из преисподней могут распространиться по вселенной, терзаемые своими наказаниями и огнём палящим. Ненависть против Бога, желание мщения и отчаяние терзают их. Вот в чём заключается история брани, добра и зла: это брань сатаны против Бога; ибо премудрость Божественная позволяет гордости их ополчаться против неба, небесных ангелов и человека до того дня, в который врата адовы будут запечатаны на всю вечность.
НАПАДЕНИЯ НА ЛЮДЕЙ
Действие злых духов весьма очевидно для тех, которые с вниманием наблюдают происшествия в мире. Но от чего происходит эта ярость, с которой они стремятся погубить нас? Не имея возможности учинить нападение на Бога, они нападают на него в Его творениях, особенно в человеке, созданном по Его образу и подобию. Какое адское удовольствие находят они, чтобы осквернить сей образ и отнять у Творца то творение, к которому Он являет свою беспредельную любовь! Кто не знает также, что злой дух не способен делать добро, чувствует неизъяснимое удовольствие, когда может приобрести себе соучастников своих преступлений, разделяющих с ним его наказание? И можно ли сатане быть равнодушным, когда мы живём в надежде блаженства, которого он лишился; когда Господь благодатью своей равняет нас с ангелами; когда сын Божий восприял образ человека, чтобы сделать нас наследниками Богу? (Еф., 2, 12). Он приходит в бешенство, когда помыслит, что верные последователи Иисуса Христа, возседя на величественных престолах, будут купно с Ангелами судить его в конце веков. Эта зависть жжёт его сильнее адского пламени. Он возмущает небо и землю, чтобы вовлечь нас в свои сети. Он обращает на нас всю ярость своего гнева и делается опасным для нас наиболее тогда, когда нападает не открытою силой, а коварными прельщениями и разными хитростями своего изобретательного ума.
Абаддон - (Аббадона, библ. Аваддон; Аполлион, Апполион) – ангел Бездны, могущественный демон смерти и разрушения, военный советник Ада. Его имя происходит от евр. "погибель". Неоднократно упоминается в Библии в одном ряду с преисподней и смертью (Притч. 15,11; 27, 20; Иов 26, 6; 28, 22). В Откровении Иоанна Аваддон (греч. Аполлион - "губитель") ведет против человечества в конце времен карающую рать чудовищной саранчи, под коей поздние комментаторы понимали особый вид демонов. Имя «Аббадон» неоднократно употреблялось в средние века как одно из обозначений Сатаны. Отрывки из Библии с упоминанием Абаддонны: (Книга Иова, 26-я глава):"6 Преисподняя обнажена пред Ним, и нет покрывала Аваддону." (Книга Иова, 28-я глава):"22 Аваддон и смерть говорят: «ушами нашими слышали мы слух о ней" (Книга Притчей Соломоновых, 15-я глава):"11 Преисподняя и Аваддон открыты пред Господом, тем более сердца сынов человеческих." (Откровение Иоанна Богослова (Апокалипсис), 9-я глава):"11 Царём над собою имела ангела бездны; имя ему по еврейски Аваддон, а по-гречески Аполлион."
Азазел (с ударением на второй букве "А" или Азазель, Азазиил) – демон второго порядка, главный знаменосец адского войска (И. Вир). Повелитель безводной пустыни, родственный ханаанскому богу палящего солнца Асизу и египетскому Сету. Азазель - падший Херувим, по приказу Всевышнего, он прикован архангелом Рафаилом к острым скалам в пустыне Дудаил и покрыт тьмой до Судного дня, когда он будет брошен в вечный огонь. Древние евреи раз в году (в праздник искупления Йом-киппур) отправляли в пустыню в жертву Азазелю черного козла, на которого в этот день перелагались все грехи еврейского народа - этот обряд описан в Библии (Левит 16, 10; в синодальном переводе слово "Азазель" передано как "отпущение"). Азазель фигурирует в апокрифическом "Завете Авраама" (1 в.), где он изображен как "нечистая птица", садящаяся на жертву, приготовленную Авраамом (13, 4-9); идентифицируется с Адом (грешники горят во чреве "злобного червя Азазеля" 14, 5-6; 31, 5) и со Змием, соблазнившим Еву ("дракон с человеческими руками и ногами, имеющий на плечах шесть крыльев справа и шесть слева", 23, 7). Ориген (3 в.) отождествлял его с Сатаной. Раввин 13 в. Моисей бен Намен пишет: "Господь приказал нам посылать козла в день Йом-киппур господину, владения которого лежат в пустынных местах. Эманация его власти несет разрушение и гибель… Он связан с планетой Марс… и доля его среди животных - козел. Демоны входят в его владения и называются в Писании шеддим". Шеддим - козлообразные демоны пустыни, неоднократно упоминаемые в Библии (Левит, 17, 7; 2 Паралип. 11, 15; Исайя 34, 14) издавна считались подчиненными Азазеля; возможно, и его культ (жертвоприношение козла) сложился у евреев под влиянием древнесемитского поклонения шеддим. По свидетельству магов, Азазель является как бородатый человек с рогами, ведущий черного козла в короне. Он может уносить любые вещи прочь и делать так, чтобы никто никогда не нашел их. Имеет большую мощь в делах разрушения и порчи. Его нужно заклинать не менее 6 раз (что свидетельствует о его могуществе), но утверждают, что маги, имевшие встречи с ним, бесследно исчезали. Отрывок из Библии (Левит, 16-я глава):"10 И бросит Аарон о обоих козлах жребии: один жребий для Господа, а другой жребий для Азазеля".
Левиафан (Лефиафан, Лефиан) – демон алчности. Является князем Серафимов и вместе с Вельзевулом и Люцифером возглавил восстание ангелов. Левиафан главарь еретиков, он склоняет людей к грехам, прямо противоречащим вере. Противник – апостол Пётр. В списке демонов смертных грехов Бинсфельда, Левиафан олицетворяет зависть. Согласно одному библейскому преданию Господь создал двух страшных чудовищ левиафана и бегемота, но их нельзя ни в коем случае отождествлять с демонами Левиафаном и Бегемотом. Иногда Левиафана обвиняют в том, что он был тем самым змеем, который соблазнил Еву в райском саду. Молох ( Молех, Мильком), когда-то был божеством, в жертву которому приносили детей, потом стал князем преисподней. Молох упивается слезами матерей. Лицо его обычно вымазано кровью. В книге Иоганна Вира «De Praestigius Daemonum», назван князем Страны Слез. Изображается с бычьей головой, восседающий на троне. Мак Грегор Матерс называл Молоха одним из архидемонов, антисефиротом (злым элементалом). Отрывок из Библии (Книга Иеремии, 32-я глава):"35 Устроили капища Ваалу в долине сыновей Енномовых, чтобы проводить чрез огонь сыновей своих в честь Молоху, чего Я не повелевал им, и Мне на ум не приходило, чтоб они делали эту мерзость, вводя в грех Иуду."
Число падших ангелов весьма велико. Сии несчастные ангелы через свой грех не лишились естественных даров, которыми Творец наделил их при создании. Они лишились блаженства и святости, но сохранили разумение весьма великое и проницательное, хотя сии способности, оставшиеся у них, послужили им наказанием. По сей-то причине Царь Давид, как объясняет святой Августин, называет их сильными. Сам Спаситель, говоря о сатане, главе духов падших, называет его князем мира сего (Иоанн, 12,31), и апостол Павел, объясняя слово Божественного учителя, именует сатану князем власти воздушныя (Ефесю., 11,2). Этот же апостол различает между ними: Начала, Власти, Миродержителей тьмы века сего (Кол., 2, 15; Еф., 6, 12). Из этого можно заключить, что отпадшие Ангелы сохранили отличия, установленные в иерархическом порядке небесных воинств, и принуждены были покориться сатане, сильнейшему и злобнейшему всех их. Но какая эта покорность в жилище вечного беспорядка, ненависти и злобы у этих духов, уста которых непрестанно изрыгают хулу и проклятия! Десница Божия низвергла их в адскую бездну; но они из преисподней могут распространиться по вселенной, терзаемые своими наказаниями и огнём палящим. Ненависть против Бога, желание мщения и отчаяние терзают их. Вот в чём заключается история брани, добра и зла: это брань сатаны против Бога; ибо премудрость Божественная позволяет гордости их ополчаться против неба, небесных ангелов и человека до того дня, в который врата адовы будут запечатаны на всю вечность.
НАПАДЕНИЯ НА ЛЮДЕЙ
Действие злых духов весьма очевидно для тех, которые с вниманием наблюдают происшествия в мире. Но от чего происходит эта ярость, с которой они стремятся погубить нас? Не имея возможности учинить нападение на Бога, они нападают на него в Его творениях, особенно в человеке, созданном по Его образу и подобию. Какое адское удовольствие находят они, чтобы осквернить сей образ и отнять у Творца то творение, к которому Он являет свою беспредельную любовь! Кто не знает также, что злой дух не способен делать добро, чувствует неизъяснимое удовольствие, когда может приобрести себе соучастников своих преступлений, разделяющих с ним его наказание? И можно ли сатане быть равнодушным, когда мы живём в надежде блаженства, которого он лишился; когда Господь благодатью своей равняет нас с ангелами; когда сын Божий восприял образ человека, чтобы сделать нас наследниками Богу? (Еф., 2, 12). Он приходит в бешенство, когда помыслит, что верные последователи Иисуса Христа, возседя на величественных престолах, будут купно с Ангелами судить его в конце веков. Эта зависть жжёт его сильнее адского пламени. Он возмущает небо и землю, чтобы вовлечь нас в свои сети. Он обращает на нас всю ярость своего гнева и делается опасным для нас наиболее тогда, когда нападает не открытою силой, а коварными прельщениями и разными хитростями своего изобретательного ума.
Абаддон - (Аббадона, библ. Аваддон; Аполлион, Апполион) – ангел Бездны, могущественный демон смерти и разрушения, военный советник Ада. Его имя происходит от евр. "погибель". Неоднократно упоминается в Библии в одном ряду с преисподней и смертью (Притч. 15,11; 27, 20; Иов 26, 6; 28, 22). В Откровении Иоанна Аваддон (греч. Аполлион - "губитель") ведет против человечества в конце времен карающую рать чудовищной саранчи, под коей поздние комментаторы понимали особый вид демонов. Имя «Аббадон» неоднократно употреблялось в средние века как одно из обозначений Сатаны. Отрывки из Библии с упоминанием Абаддонны: (Книга Иова, 26-я глава):"6 Преисподняя обнажена пред Ним, и нет покрывала Аваддону." (Книга Иова, 28-я глава):"22 Аваддон и смерть говорят: «ушами нашими слышали мы слух о ней" (Книга Притчей Соломоновых, 15-я глава):"11 Преисподняя и Аваддон открыты пред Господом, тем более сердца сынов человеческих." (Откровение Иоанна Богослова (Апокалипсис), 9-я глава):"11 Царём над собою имела ангела бездны; имя ему по еврейски Аваддон, а по-гречески Аполлион."
Азазел (с ударением на второй букве "А" или Азазель, Азазиил) – демон второго порядка, главный знаменосец адского войска (И. Вир). Повелитель безводной пустыни, родственный ханаанскому богу палящего солнца Асизу и египетскому Сету. Азазель - падший Херувим, по приказу Всевышнего, он прикован архангелом Рафаилом к острым скалам в пустыне Дудаил и покрыт тьмой до Судного дня, когда он будет брошен в вечный огонь. Древние евреи раз в году (в праздник искупления Йом-киппур) отправляли в пустыню в жертву Азазелю черного козла, на которого в этот день перелагались все грехи еврейского народа - этот обряд описан в Библии (Левит 16, 10; в синодальном переводе слово "Азазель" передано как "отпущение"). Азазель фигурирует в апокрифическом "Завете Авраама" (1 в.), где он изображен как "нечистая птица", садящаяся на жертву, приготовленную Авраамом (13, 4-9); идентифицируется с Адом (грешники горят во чреве "злобного червя Азазеля" 14, 5-6; 31, 5) и со Змием, соблазнившим Еву ("дракон с человеческими руками и ногами, имеющий на плечах шесть крыльев справа и шесть слева", 23, 7). Ориген (3 в.) отождествлял его с Сатаной. Раввин 13 в. Моисей бен Намен пишет: "Господь приказал нам посылать козла в день Йом-киппур господину, владения которого лежат в пустынных местах. Эманация его власти несет разрушение и гибель… Он связан с планетой Марс… и доля его среди животных - козел. Демоны входят в его владения и называются в Писании шеддим". Шеддим - козлообразные демоны пустыни, неоднократно упоминаемые в Библии (Левит, 17, 7; 2 Паралип. 11, 15; Исайя 34, 14) издавна считались подчиненными Азазеля; возможно, и его культ (жертвоприношение козла) сложился у евреев под влиянием древнесемитского поклонения шеддим. По свидетельству магов, Азазель является как бородатый человек с рогами, ведущий черного козла в короне. Он может уносить любые вещи прочь и делать так, чтобы никто никогда не нашел их. Имеет большую мощь в делах разрушения и порчи. Его нужно заклинать не менее 6 раз (что свидетельствует о его могуществе), но утверждают, что маги, имевшие встречи с ним, бесследно исчезали. Отрывок из Библии (Левит, 16-я глава):"10 И бросит Аарон о обоих козлах жребии: один жребий для Господа, а другой жребий для Азазеля".
Левиафан (Лефиафан, Лефиан) – демон алчности. Является князем Серафимов и вместе с Вельзевулом и Люцифером возглавил восстание ангелов. Левиафан главарь еретиков, он склоняет людей к грехам, прямо противоречащим вере. Противник – апостол Пётр. В списке демонов смертных грехов Бинсфельда, Левиафан олицетворяет зависть. Согласно одному библейскому преданию Господь создал двух страшных чудовищ левиафана и бегемота, но их нельзя ни в коем случае отождествлять с демонами Левиафаном и Бегемотом. Иногда Левиафана обвиняют в том, что он был тем самым змеем, который соблазнил Еву в райском саду. Молох ( Молех, Мильком), когда-то был божеством, в жертву которому приносили детей, потом стал князем преисподней. Молох упивается слезами матерей. Лицо его обычно вымазано кровью. В книге Иоганна Вира «De Praestigius Daemonum», назван князем Страны Слез. Изображается с бычьей головой, восседающий на троне. Мак Грегор Матерс называл Молоха одним из архидемонов, антисефиротом (злым элементалом). Отрывок из Библии (Книга Иеремии, 32-я глава):"35 Устроили капища Ваалу в долине сыновей Енномовых, чтобы проводить чрез огонь сыновей своих в честь Молоху, чего Я не повелевал им, и Мне на ум не приходило, чтоб они делали эту мерзость, вводя в грех Иуду."
duminică, 18 martie 2007
Ucisa de Codul lui Da Vinci
Dorind sa realizeze o lucrare de stiinta, Caroline Eldridge a studiat la Roma controversatul roman, si ajunsese sa creada ca este chinuita de forte misterioase care ii pun viata in pericol. Parintii sai cred ca tanara a trait o tragedie: mintea sa a fost "tulburata" de misterele care il inconjoara atat pe Da Vinci, cat si romanul lui Brown. Inainte de producerea tragediei, parintii Carolinei au fost atat de ingrijorati de comportamentul ei, incat au dus-o inapoi in Marea Britanie, locul unde aceasta a luat o supradoza de medicamente, care s-a dovedit a-i fi fatala.Temerile Carolinei, care avea doar 38 de ani, au fost ca un ecou al actiunii romanului, unde profesorul de la Harvard, Robert Langdon, este vanat de membrii organizatiei catolice Opus Dei, care incercau sa-l ucida.Medicul legist Alan Crickmore a stabilit ca tanara si-a luat viata din cauza faptului ca mintea sa a fost tulburata de "episodul paranoid" care a fost declansat la Roma.Astazi, parintii sai, Roger si Sue, care sunt devastati, au declarat ca totul a pornit de la romanul pe care il studia.Roger, care are 67 de ani, a declarat ca "fata noastra era foarte interesata de Leonardo da Vinci si de operele acestuia. La scurta vreme a devenit interesata si de romanul lui Dan Brown. Probabil ca studiindu-l pe artist si apoi pe cel care era personajul principal al romanului lui Dan Brown, a fost derutata, iar mintea sa s-a <
Monica BICA . dupa Ziua.ro
joi, 18 ianuarie 2007
"Sa ne onoram numele de roman"
Pentru un crestin ortodox conteaza apartenenta la neamul sau? Sint preoti care sustin ca, de vreme ce esti crestin ortodox, deci esti om care ii urmezi lui Hristos, nu mai conteaza apartenenta etnica. Datoria ta ar fi sa duci o viata crestina adevarata, nu sa faci neaparat ceva pentru neamul tau. Avem datorii fatã de neam?Da. Sa fii mindru ca porti numele neamului tau si sa-l onorezi prin tot ceea ce faci. Inainte de toate, desigur, trebuie sa-i respecti legile crestine.Biserica: "In Sinod nu ne trebuie destepti, ci traitori"Are nevoie Biserica Ortodoxa Romana de o innoire, în sensul unei altfel de abordari a credinciosilor si poate de o improspatare a ierarhiei?
Sigur, este necesara o anumita innoire. Am stat de vorba cu ierarhi care voiau sa demisioneze, pentru ca nu se implinesc multe lucruri in Sinod. Dar le-am spus ca nu au voie sa abandoneze, caci asta e lasitate. M-au ascultat si au ramas. Ierarhii care fac parte din Sinod trebuie sa duca o viaþã aproape sfinta si totodata sa vegheze asupra vieþii tuturor credinciosilor. In Sinod avem nevoie de oameni traitori ai Ortodoxiei, nu de destepþi.De ce nu exista o colaborare intre ierarhia BOR si intelectualii crestini?Intelectualii, daca sint crestini ortodocsi, trebuie sa vina singuri linga ierarhia bisericeasca, sa puna umarul. Au aceastã datorie de a face ceva pentru Biserica. Duhovnicii: "E nevoie de eroism ca sa implineºti cunostintele"Marii duhovnici ai Romaniei sint, in general, din generatia Sfintiei Voastre. Aveti urmasi de acelasi calibru? Exista o nouã elita preoteascã?Exista. Sint buni duhovnici mai tineri si vor fi cunoscuti de cãtre credincioºi. Caci daca oamenii ii vor fi apreciat pe cei dinainte, vor stii sa-i gaseasca si sa-i aprecieze si pe cei noi. Bine, asa sînt pãrinþi mulþi, dar nu stiinta le lipseste pentru a fi puternici duhovniceste, ci vitejia de a apara Adevarul. Daca te temi de moarte, nu poti apara ºi nu poti sa dai cuvint bun. Trebuie sa traim cu constiinta mortii; nu putem ocoli moartea si toatã viata ne pregatim pentru ea. Dar dincolo de moarte ne asteapta fericirea vesnica, daca il urmam pe Hristos. Asadar, orice preot, ca si orice crestin, trebuie sa marturiseasca Adevarul cu orice pret. Caci, pina la urma, nici nu avem ce pierde. În cel mai rau caz ne omoara, dar pentru asta nu trebuie sa ne indulcim pozitia. Sint duhovnici buni la noi, insa e nevoie de eroism sa implinesti cunostintele. Integrarea: "Ma bucur ca scapam de rusi"Ce inseamna pentru Biserica Ortodoxa Romana integrarea în Uniunea Europeana? Cum va raspunde Biserica acestei noi si importante provocari?Prea multe nu stiu nici despre Uniunea Europeana, nici despre ce inseamna propriu-zis aderarea tarii noastre la aceasta organizatie. Dar ma bucur cã scapam de rusi, ca vom avea o paza, un spate, o autoritate. La ora actuala sintem desconsiderati, iar de la est vine permanent pericolul – rusul nu se astimpara. Ne va costa integrarea asta, e adevãrat...UE este o alcatuire suprastatala in care domina spiritul secularist. Integrarea Romaniei ar putea impinge statul spre minimalizarea credintei si spre adoptarea unor masuri in afara credintei noastre.Au facut organizatiile masonice orice sa-l înmoaie pe Hristos, dar n-au reuºit. Adevarul te provoaca sa-l ataci, ca dracul este prezent pretutindeni si nu sta degeaba. Insa, diavolul are o durere mare: ca nici noi nu sintem prosti. Ne intrebam care e rostul nostru in viata si actionãm in consecinta. Nu trebuie sa ne temem de nimic, deci nici de UE, daca raminem in credinta.
sâmbătă, 6 ianuarie 2007
Traditie si sacralitate
Pentru omul tradiţional întreaga lume este o manifestare a sacrului iar orice acţiune cotidiană reprezintă un ritual. Alimentaţia, reproducerea, naşterea, moartea devin nu doar nişte simple procese biologice ci acţiuni care capătă sensuri profund mistice.Spre exemplu, construcţia unei case, naşterea unui copil, jertfa, iniţierea reprezintă “acte prin care este recreat spaţiul spiritual al omului” tradiţia fiind acea acţiune ciclică prin intermediu căreia individul îşi manifestă sentimentul de sacru. Iată de ce tradiţia reprezintă elementul esenţial al ortodoxiei.
Ortodoxismul românesc nu reprezintă pe departe un sistem etico-filosofic, o doctrină sau ideologie ci un mod de a fi şi de a simţi, dealtfel scrierile sfinţilor părinţi de nenumărate ori vorbesc despre “imposibilitatea cunoaşterii raţionale a ortodoxiei ci doar prin trăire”. Omul tradiţional oferea cu totul alt sens citirii cărţilor sfinte, cântărilor bisericeşti, rugăciunii decât omul modern. Dacă pentru primul acestea reprezentau nişte ritualuri sacre în sine, pentru cel de al doilea acestea au devenit acţiuni mecanice şi raţionale, lipsite de o semnificaţie profund.
vineri, 22 decembrie 2006
ICOANELE DIN SCOLILE ROMANESTI SINT ALE COPIILOR
Prezenta simbolurilor religioase în scoli trebuie sa fie decisa de comunitate, de parintii elevilor si, nu in ultimul rand, de scoala.
Ministerului Educatiei si Cercetarii i-a fost transmisa Hotararea nr. 323/21.11.2006 a Colegiului Director al Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii privind elaborarea si implementarea unor norme interne, care sa reglementeze prezenta simbolurilor religioase în instituþiile de învatamant public din România.
Anterior primirii acestui document, MEdC si-a exprimat dorinta de a initia o dezbatere pe aceasta tema in Comisiile de invatamant din Parlamentul Romaniei, precum si cu Federatia Nationala a Asociatiilor de Parinti. Cu toate acestea, MEdC a fost acuzat ca „se spala pe maini", motiv pentru care se impun urmatoarele precizari:
1. Ministerul Educatiei si Cercetarii trateaza aceasta problema cu maxima responsabilitate si apreciaza ca poporul roman este un popor credincios, care a reusit, gratie credintei, sa depaseasca 50 de ani de interdictii.
2. Interventia Ministerului Educatiei si Cercetarii pentru inlaturarea simbolurilor religioase din salile de clasa ar fi total deplasata si ar restrictiona libera optiune. In plus, atat petitionarul, cat si emitentii deciziei omit un aspect important: prezenta icoanelor in unitaþile de invatamant nu este consecinta unui ordin ministerial, ci o hotarare a societatii civile. Prin urmare, traind într-o societate democratica, decizia trebuie sa apartina tot parintilor, comunitatii locale si nu în ultimul rand scolii.
3. In virtutea principiilor democratice, consideram ca exista prerogative naturale ce nu trebuie ingradite de acte normative. In consecinta, dorim ca intr-o unitate scolara normele interne care sa reglementeze prezenta simbolurilor religioase sa fie stabilite de comunitatile locale si suntem de acord cu o abordare diversificata, functie de apartenenta religioasa a populatiei. Cu o singura conditie: respectarea Legii învatamantului care interzice prozelitismul religios în scoli.
Director,
Mircea MURESAN
http://www.edu. ro/index. php/pressrel/ 7103
Abonați-vă la:
Postări (Atom)